Romanul „Zahei orbul” scris de Vasile Voiculescu și publicat pentru prima dată în 1970 la editura Dacia, este o operă complexă ale cărei rădăcini se întind pe o perioadă de peste zece ani, fiind publicată postum, după moartea autorului. Cartea spune povestea lui Zahei, un protagonist orb care, lipsit de capacitatea de a vedea lumea fizică, pornește într-o căutare spirituală ce îl va ajuta să-și dezvolte capacitatea de observație prin alte mijloace.
Structurat în patru părți, romanul debutează cu povestea lui Zahei, un pescar din zona Dunării, care se luptă cu întreg satul și decide să-și părăsească meleagurile natale. El pornește într-o călătorie alături de Panteră, un alt pacient al spitalului unde a fost internat, și ajunge într-un cartier rău-famat din București. Aici, datorită combinației dintre virilitatea sa fizică și neputința provenită din handicapul său, Zahei descoperă că are succes printre femeile din cartier, dar rămâne neinteresat de ele. În ciuda dificultăților, el încearcă să-și dezvolte alte tipuri de „vedere”, observând cu ajutorul altor simțuri.
După mai multe peripeții, Zahei ajunge să lucreze pentru boierul Lagradora, unde își dorește independență și se apropie de grădinarul Costea, care îi făgăduiește că-l va trece Dunărea și-l va duce la Dervent. Ajuns într-o crâșmă, Zahei își petrece toți banii, apoi se angajează ca paznic la un bordel, fiind din nou prins în mrejele viciului băuturii.
În căutarea vindecării, Zahei ajunge la preotul „Popa Fulga”, care îi redă vederea în schimbul ajutorului său. Cei doi devin tovarăși și pleacă spre bisericuța din satul părăsit, unde slujesc pentru păsări și pentru un șarpe. Însă, când noua stăpânire interzice activitățile religioase, preotul moare, iar Zahei rămâne singur.
Astfel, „Zahei orbul” explorează căutarea spirituală a omului și modul în care acesta se confruntă cu lumea înconjurătoare. Cartea oferă o perspectivă inedită asupra căutării spirituale și a luptei fiecărui individ pentru lumină și mântuire.