Poezia „Veche întâmplare”, scrisă de Nichita Stănescu, este inclusă în volumul intitulat „Opere imperfecte”, publicat de editura Albatros în anul 1979. Nichita Stănescu, lider al generației „șaizeciste” de scriitori români, este cunoscut pentru inovația sa în literatura română și surprinde din nou cu o artă poetică inedită.
Tema principală a operei este procesul creativ și importanța acestuia pentru creatorul non-divin, adică poetul sau artistul. Prin capacitatea de creație, considerată un privilegiu divin, el se apropie de divinitate și de absolutul căutat de omenire. Acesta este motivul pentru care opera se numește „Veche întâmplare”, deoarece actul creator este singurul răspuns la setea noastră de absolut, încă din cele mai vechi timpuri.
Poezia este compusă din optsprezece versuri, fără a fi organizate în strofe. Ca o lucrare neomodernistă, nu respectă normele clasice ale prozodiei, având măsură și ritm variabile. Cu toate acestea, se remarcă prezența rimei îmbrățișate pe tot parcursul poeziei, evidențiind latura afectivă a operei și văzând iubirea ca pe o forță potențatoare a actului creativ.
Poezia începe brusc, cu mișcarea hotărâtă a vulturului, simbol al aspirațiilor înalte și dorinței umanității de a atinge absolutul în diferite forme. Prezența vulturului denotă agresivitatea forțelor exterioare care simbolizează atingerea idealului zborului, un vis imposibil pentru ființa umană. Vulturul reprezintă legătura dintre perfecțiune și eul liric, aflat în postura poetului și creatorului de universuri imaginare.
Calul este un simbol al spiritului și sugerează vastitatea universului spiritual al artistului, trecând „în galop” peste vultur și eul liric, care rămân îmbrățișați „în extaz”. Această îmbrățișare determină zborul calului, semn că înălțarea spirituală este determinată de actul creator.
Iubirea este un factor determinant al atingerii absolutului la nivel spiritual și creativ. În opera de față, dragostea se manifestă în forma unei îmbrățișări între artist și pasăre, contopirea fiind aproape perfectă, chiar dacă se petrece între două ființe foarte diferite. Diferențele asigură complementaritatea, iar artistului îi revin „aripile” cu ajutorul cărora se înalță pe culmile actului creator.
În concluzie, poezia „Veche întâmplare” reprezintă o artă poetică neomodernistă care interpretează puterea creatoare ca o binecuvântare și o șansă de apropiere de absolutul imposibil de atins. Iubirea are un rol semnificativ în manifestarea artistică, conform crezului poetic al autorului Nichita Stănescu.