Proștii” este o poveste scrisă de Liviu Rebreanu și a fost publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri critice” în 1910. Doi ani mai târziu, a apărut în volumul de proză al scriitorului, intitulat „Frământări”. Această nuvelă este considerată a fi un pas important în evoluția lui Rebreanu, care a devenit unul dintre cei mai importanți scriitori români.
Acțiunea începe cu Nicolae Tabără, un țăran român, care se împiedică ieșind din casă. Soția sa îl avertizează că aceasta este un semn rău, dar el nu o ascultă. Apoi, el și fiul său pleacă la drum.
Pe măsură ce se apropie de gară, cei doi drumeți încep să aibă tot mai multe întrebări. Gara este pustie, iar când apare o femeie în vârstă, aceasta se îngrijorează că a pierdut trenul. Apoi, apare și un hamal care îi umilește pe cei doi țărani.
Odată ajunși la gara, cei doi sunt tratați cu dispreț de către șeful gării și de către conductor. Aceștia îi numesc „proști” și îi tratează cu nepăsare. În final, Nicolae încearcă să se urce în tren, dar este împins de conductor și rămâne rănit.
Această poveste evidențiază realitățile dure trăite de țăranii români ai vremii. Rebreanu îi prezintă ca fiind victime ale celor cu rang social superior, care îi tratează cu dispreț și ironie. Textul este o operă epică, în care naratorul relatează povestea și descrie personajele. Este o poveste puternică, care arată observația incisivă a lui Rebreanu și abilitatea sa de a înfățișa realitățile sociale ale vremii.