Marin Sorescu, ca și Nichita Stănescu, a fost unul dintre reprezentanții generației ’60 și a avut un rol important în revitalizarea poeziei românești prin creația sa originală și surprinzătoare. De asemenea, el a fost un scriitor atipic și multitalentat, cunoscut atât pentru lucrările sale literare, cât și pentru abilitățile sale în arta plastică.
Ceea ce distinge creația lui Marin Sorescu este ironia, ceea ce este explicabil având în vedere că și-a început cariera cu un volum de parodii intitulat „Singur printre poeți” și a fost inclus de Eugen Simion în categoria „Ironiști și fanteziști” într-un volum de critică literară. Proza, poezia și dramaturgia lui Sorescu abordează teme grave ale existenței umane, cum ar fi viața, destinul, nașterea, moartea, dragostea și condiția umană în general. Aceste teme sunt tratate într-un limbaj direct, uneori cu o undă de ironie, deoarece autorul consideră că metafora nu ar trebui să fie doar un ornament, ci ar trebui să fie prezentă în întreaga poezie.
„Poveste” este o operă lirică în versuri care face parte din volumul „Moartea ceasului”, apărut în 1966. Poezia explorează tema iubirii dintr-o perspectivă inedită, urmărind evoluția unui cuplu și dezvoltându-se în jurul unei metafore. Prezentată într-un stil neomodernist, iubirea devine banală și mundană, ilustrând incompatibilitatea celor doi, care totuși rămân împreună, refuzând să își ofere șansa de a găsi fericirea alături de altcineva.
Titlul poeziei atrage atenția, fiind neobișnuit pentru un text în versuri. Cuvântul „poveste” sugerează un text epic cu un final fericit, însă Marin Sorescu alege să scrie în versuri povestea unui cuplu incompatibil care se confruntă în final cu moartea.
Poezia începe cu o metaforă care ilustrează relația opusă dintre cei doi parteneri, iar pe parcursul celor 6 strofe se regăsesc mai multe motive lirice, precum călătoria prin viață și momente dificile. Limbajul folosit este ludic și aparent simplu, dar ascunde semnificații profunde și ironice, oferind o nouă perspectivă asupra iubirii.
A doua jumătate a poeziei prezintă trecerea timpului și apropierea finalului existenței umane, simbolizată de Sfânta Vineri, care anunță deschis îmbătrânirea și schimbările în relația cuplului. Refuzul ei de a mai alimenta dragostea cu „electricitatea pentru flacără” și „lemne pentru fum” sugerează că, odată cu înaintarea în vârstă, nevoile celor doi se schimbă, iar pasiunea devine mai puțin importantă.
În concluzie, poezia lui Marin Sorescu se încheie în mod ironic, ilustrând manifestarea iubirii văzută prin ochii unui neomodernist, în care cuplul trece prin viață, iubind în felul său și consolidându-și relația în timp.