Primul roman al lui Ion Druță, scriitor basarabean, intitulat „Frunze de dor”, a fost publicat în anul 1957. Inițial, această operă a fost greșit catalogată ca fiind o „povestire”, însă, în realitate, se încadrează în categoria romanului.
Manuscrisul a avut un succes remarcabil, fiind publicat în nu mai puțin de douăsprezece ediții, depășind astfel numărul oricărui alt scriitor basarabean.
Acțiunea romanului se desfășoară pe parcursul unei perioade relativ scurte, începând din primăvara anului 1945 și terminându-se în toamna aceluiași an.
Astfel, textul acoperă atât ultimele luni ale Celui de-al Doilea Război Mondial, cât și perioada de după încheierea acestuia.
Tinerii protagoniști sunt influențați de evenimentele din acea perioadă, dar viața lor continuă, ei experimentând provocările specifice vârstei lor, în ciuda momentelor dificile prin care au trecut.
Romanul se concentrează pe două cupluri, primul fiind format din Gheorghe și Rusanda, iar al doilea din Domnica și Scridon.
Gheorghe este un personaj reflexiv, singuratic, profund și sensibil, dar nehotărât atunci când este nevoie să acționeze în loc să analizeze. În schimb, Scridon este mai superficial, dar acționează cu mai multă ușurință.
Rusanda și Domnica sunt de aceeași vârstă, au învățat împreună la aceeași școală și locuiesc în același sat.
Cu toate acestea, în timp ce Domnica acceptă mai ușor condiția sa, Rusanda este ambițioasă și își dorește mereu să se autodepășească.
Ea se îndrăgostește de Gheorghe, care simte la rândul său același lucru pentru ea, însă ezitările și natura contemplativă a lui Gheorghe îl fac să piardă șansa de a rămâne alături de femeia pe care o iubește.
Atunci când Rusanda primește o ofertă de a deveni învățătoare, renunțând astfel la munca câmpului, ea acceptă fără ezitare. La fel procedează și cu Gheorghe, care întârzie să facă aceeași schimbare în ceea ce o privește pe Rusanda.
Fata îi spune hotărât: „Eu sunt a ta de multă vreme și poți să mă iei când ți-o fi voia”.
Gheorghe, însă, este intimidat de noua poziție socială a Rusandei, ceea ce îi distanțează pe cei doi.
Într-o zi, Gheorghe află că Rusanda se va căsători cu profesorul Pânzaru. Pentru o clipă, este gata să acționeze, dar când ajunge la casa fetei, constată că aceasta este deja alături de alt bărbat.
Dezamăgit și întristat, Gheorghe se înrolează în armată, pentru a scăpa de locul care-i amintește de suferința sa, „până va veni iar vremea frunzelor verzi pe acele meleaguri”.
Mama sa plânge alături de Domnica și badea Vasile, iar în urma lui Gheorghe rămân „o căsuță cu destinul său trist, o gospodărie dezvelită în ajunul iernii, o femeie frântă de durere în mijlocul drumului, cu mâinile ridicate spre cer, și peste tot frunze galbene, frunze de jale, frunze de dor”.
Frunzele reprezintă un simbol central al romanului, întrucât viața țăranilor începe cu înverzirea lor și se încheie cu îngălbenirea și căderea lor.
În concluzie, romanul „Frunze de dor”, de Ion Druță, este o operă inedită datorită lirismului său, prezentând o combinație între aspectul epic și cel poetic.
Considerat uneori chiar un „poem de dragoste” de către criticii literari, „Frunze de dor” este o capodoperă a literaturii basarabene, reflectând autenticitatea și atmosfera lumii satului moldovenesc.
Romanul ilustrează strânsa legătură dintre om și pământ, precum și relația sa profundă cu meleagurile natale.