Liviu Rebreanu, un scriitor realist renumit al literaturii române, a fost activ în prima jumătate a secolului al XX-lea și a devenit cunoscut pentru proza sa bogată în romane și nuvele psihologice. Una dintre operele sale celebre, „Cântecul iubirii”, cunoscută și sub numele de „Volbura dragostei”, a fost publicată pentru prima dată în 1910 și ulterior inclusă în volumul „Nuvele și schițe”.
Cartea pune accentul pe evocarea tinereții și a unei povești de dragoste de către personajul narator, moș Costan. El își amintește de perioada când era un tânăr soldat în Italia și îi povestește fiicei sale, Ileana, despre o tânără domnișoară care locuia în apropierea lagărului său și care a cucerit inimile tuturor soldaților. Descriind-o ca pe o tânără frumoasă de șaptesprezece ani, cu ochi albaștri și un zâmbet fermecător, moș Costan îi povestește fiicei sale cum soldații o numeau Minodora și cum aceasta și mama ei duceau o viață grea, vânzând plăcinte și cozonaci pentru a supraviețui.
Narativa se schimbă atunci când în lagăr sosește un nou locotenent tânăr care, la fel ca toți ceilalți, este fermecat de frumusețea Minodorei și încearcă să o cucerească. După un incident în care locotenentul încearcă să o sărute cu forța, atitudinea fetei față de el devine mai tolerantă, iar moș Costan, care adormise la post, este trezit de căpitanul care îl conduce la casa Minodorei, unde descoperă o scenă șocantă. Luca, unul dintre colegii săi, și locotenentul sunt găsiți într-o baltă de sânge, iar Luca îl înjunghiase pe locotenent din gelozie.
Această poveste emoționantă a impresionat-o puternic pe fiica lui moș Costan, Ileana, care încă plângea la finalul relatării. Prin această operă, Liviu Rebreanu ilustrează frumusețea și durerea iubirii din tinerețe, precum și trecerea melancolică a timpului.