Romanul „Viața pe un peron” scris de Octavian Paler și publicat pentru prima dată în 1981 este o operă alegorică care abordează o varietate de subiecte legate de condiția umană. Cu un citat din Wilhelm von Humboldt care deschide cartea: „Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său”, romanul este profund metaforic și se încadrează în literatura existențialistă și absurdă, folosind simboluri și tematici specifice.
Protagonistul, un personaj-narator fără nume, este un alter-ego al autorului și un punct de referință pentru cititori. El se confruntă cu diverse episoade la nivel social și este într-o continuă căutare a sinelui. Un strigat al unei femei într-o frizerie declanșează conflictul romanului, iar protagonistul se confruntă cu identificarea sa în durerea ei. Obsesia pentru suferința femeii și frica de sistemele de organizare socială îl definesc pe personajul-narator.
Peronul pe care se află protagonistul simbolizează așteptarea, incertitudinea și posibilitățile multiple ale vieții umane. Prezența efemeră a Eleonorei, un personaj feminin, aduce puțină dulceață în viața protagonistului, dar dispare curând, lăsându-l în așteptare și incertitudine.
Pentru Octavian Paler, viața este marcată de așteptări îndelungate și incertitudini imposibil de eliminat. Fiecare om așteaptă, fără a ști dacă trenurile vor sosi sau nu.
În final, „Viața pe un peron” este un roman despre nevoia de exprimare, confesiune, regăsire și acceptare a sinelui. Autorul explorează absurdul și frica, evidențiind rolul societății în modelarea individuală a fiecăruia dintre noi.