Romanul „Un veac de singurătate” este opera de referință a scriitorului columbian Gabriel García Márquez, recunoscută unanim ca fiind cea mai valoroasă lucrare a sa. Autorul, o personalitate marcantă, susținător al mișcărilor politice de eliberare a Americii Latine, a scris acest roman în 1967, subliniind importanța de a nu uita propria istorie. În 2007, romanul a fost desemnat drept a doua operă literară majoră scrisă în limba spaniolă, urmându-i lui „Don Quijote”.
Acțiunea se desfășoară în satul Macondo din Columbia, pe o perioadă de o sută de ani, având ca nucleu familia Buendia, care a fondat satul. Evoluția satului este strâns legată de familia Buendia, iar atmosfera paradisiacă inițială se transformă odată cu trecerea timpului. Insomnia, ploile interminabile și războiul sunt doar câteva dintre provocările cu care se confruntă locuitorii satului.
Familia Buendia, condusă de José Arcadio Buendia și soția sa Ursula, este centrul acțiunii. Evoluția lor este urmărită de-a lungul a șapte generații, iar destinul lor este strâns legat de evoluția satului Macondo. Trecerea țiganilor prin sat aduce elemente noi și curiozități, care îl fascinează pe José Arcadio Buendia. Evoluția familiei și a satului este influențată și de elemente artificiale aduse de compania bananieră, care duce la o perioadă de ploaie neîncetată și apoi de secetă, având consecințe tragice pentru sat.
Romanul oferă o meditație profundă asupra timpului, istoriei Americii Latine și naturii umane. Autorul provoacă cititorii săi să reflecte asupra uitării și a istoriei proprii, subliniind importanța de a nu uita rădăcinile și istoria propriei comunități. Singurătatea trăită de personajele romanului este prezentată ca urmare a uitării și a lipsei de conexiune cu propria istorie.