„Ultima lună de toamnă” este o nuvelă scrisă de Ion Druță, un autor moldovean, în 1967. Această operă este cunoscută pentru atmosfera sa nostalgică, determinată de dorul puternic de casă și de distanțarea treptată de tradițiile și obiceiurile pierdute în trecerea timpului.
Nuvela se concentrează pe trăirile interioare ale unui tată care, confruntat cu teama că nu va mai trăi suficient pentru a-și mai vedea copiii, decide să-i viziteze. Titlul nuvelei face aluzie la ideea apropierea finalului vieții protagonistului, care se află în „toamna” existenței sale. Toamna este și vremea musafirilor în Moldova, astfel că, văzând că nimeni nu îi vizitează, bătrânul devine el însuși musafirul fiecărui fiu al său.
Cu haine modeste, dar noi, și un coș plin cu bunătăți pregătit de soția lui, bătrânul pleacă în această călătorie sentimentală. El a încercat să-și determine copiii să-l viziteze pretinzând că este grav bolnav, dar nimeni nu a venit. Doar Marinca, fiica lui, vine să-l vadă și să aibă grijă de el, fapt pentru care bătrânul este recunoscător.
Însă, bătrânul este îndurerat de absența copiilor și de sacrificiul pe care fiica lui l-a făcut, transformându-și întreaga viață într-o jertfă. El este preocupat de felul în care copiii lui își trăiesc viața și de modul în care își păstrează valorile.
El începe să-și viziteze copiii, începând cu Andrei, care s-a păstrat credincios învățăturilor părintești și care îl primește cu brațele deschise. Apoi, vizitează pe Nicolai, care se dovedește a fi mai puțin primitor. Vizitează și pe ceilalți fii, simțind o puternică înstrăinare de ei.
În final, „Ultima lună de toamnă” este o poveste sinceră despre un tată care își dorește să-și vadă copiii pentru ultima dată și să fie mândru de felul în care aceștia își trăiesc viața, știind că ei sunt moștenirea sa în această lume.