Poezia „Stelelor” este scrisă de Lucian Blaga, un reputat poet și filosof român. Aceasta face parte din prima sa colecție de poezii, intitulată „Poemele luminii”, publicată în 1919. Plasată la finalul volumului, poezia servește drept concluzie, exprimând dorința eului liric de a se integra în destinul universal.
Titlul poeziei reprezintă o adresare directă către stele, evidențiind intenția eului liric de a găsi răspunsuri la întrebările existențiale. Simbolul stelelor aduce în discuție și lumina, care simbolizează cunoașterea în filosofie și literatură.
Tema poeziei este dorința de cunoaștere și de regăsire a sinelui în lumea înconjurătoare, care nu se limitează doar la planul terestru. În lirica lui Blaga, cunoașterea este abordată în două moduri: prin știință și prin spiritualitate. Paradoxal, cunoașterea spirituală promovează înțelegerea marilor taine universale.
Structura poeziei constă în șaisprezece versuri albe, împărțite în două secvențe poetice. Eul liric exprimă admirație și uimire față de stele, simțind o adorație asemănătoare celei pentru divinitate.
Stelele sunt percepute ca fiind atât pământene, cât și divinie, iar eul liric încearcă să stabilească un contact cu ele, dorind să înțeleagă menirea lor în univers. În a doua secvență poetică, eul liric își exprimă sentimentele de alienare și nesiguranță, găsind alinarea în ideea că stelele împărtășesc aceeași tragedie existențială.
În concluzie, poezia „Stelelor” oferă o perspectivă asupra destinului și sensului existenței umane, evidențiind similitudinile dintre viața stelelor și cea a oamenilor. Este o reflecție asupra condiției umane, în căutarea sensului într-un univers vast și complex.