„Pe culmile disperării” este primul volum scris de celebrul filosof român, Emil Cioran, și reprezintă o colecție de șaizeci și șase de eseuri care își propun să împiedice inclinația autorului spre sinucidere. Prin aceste eseuri, Cioran își exprimă gândurile și frustrările într-un mod liber și fără inhibiții.
Cartea este împărțită în patruzeci și unu de capitole, fiecare abordând subiecte precum moartea, singurătatea, absurdul, durerea și anxietatea. Pesimismul lui Cioran este evident în această operă, dar evoluează odată cu trecerea timpului. Sub influența gânditorilor vremii sale, precum Nietzsche, Sartre și Camus, Cioran discută despre ipocrizia societății, experiența grotescului și anticiparea instabilității mentale și a nebuniei.
Chiar și în mijlocul pesimismului său, Cioran lasă urme de optimism în scrierile sale. El privea scrisul ca pe o formă de terapie și considera că paginile cărților sale îi ofereau un mediu propice pentru a-și exprima liber negativitatea resimțită atât de puternic.
Această operă surprinzător de complexă și profundă a fost scrisă când autorul avea doar douăzeci și doi de ani și nu își propune să ofere soluții la propriile sale tulburări. În schimb, prin intermediul confesiunii, Cioran scrie această carte ca un imn al absurdului și agoniei existențiale.