Fabula „Nebunia şi amorul” a fost scrisă de Grigore Alexandrescu și a fost publicată pentru prima dată în 1842, fiind republicată în edițiile din 1847 și 1863. Motivul principal al acestei opere este amorul orb, care era foarte popular în perioada Renașterii. Alexandrescu a preluat acest motiv de la La Fontaine, inspirându-se din fabula „L’Amour el la Folie” („Amorul şi nebunia”). Deși nu menționează autorul care l-a inspirat, el recunoaște că fabula sa este o transpunere.
În comparație cu fabula franceză, opera lui Alexandrescu are o tonalitate mai solemnă, respectând mai stricte regulile clasice. El explică conflictul dintre Amor și Nebunie, indicând că cei doi se află în vârsta copilăriei, perioadă caracterizată de toane și impulsuri necontrolate. Metafora copilăriei oferă textului o notă de gingășie și se continuă în cea de-a doua strofă, când cearta celor doi este generată de o floare găsită pe stradă.
Fabula începe cu imaginea Amorului și a Nebuniei, doi copii care se joacă pe o câmpie. Între cei doi izbucnește o ceartă, iar când găsesc o floare, încep să se certe pentru a o însuși fiecare. Cearta devine violentă, culminând cu momentul în care Nebunia îl lovește pe Amor atât de puternic încât acesta își pierde vederea. Momentul este simbolic, arătând că lipsa rațiunii face ca îndrăgostitul să fie „orb” când vine vorba de defectele persoanei iubite.
Îndurerat, Amorul caută alinare la mama lui, care, la rândul ei, pornește către „al său părinte, stăpân ceresc”, în căutarea revanșei. Zeii empatizează cu suferința mamei Amorului, în special Marte și Apollo. La adunarea organizată pentru soluționarea problemei, zeii decid că Nebunia va însoți Amorul pentru totdeauna, pentru a-i ghida pașii. Din această cauză, Nebunia și Amorul sunt mereu împreună, drept pedeapsă pentru fapta necugetată a Nebuniei.
Situația este prezentată mai dramatic decât în textul lui La Fontaine, iar când se ajunge la judecata zeilor, Alexandrescu localizează povestirea plasând-o în termenii juridici autohtoni. Față de finalul lui La Fontaine, Grigore Alexandrescu mai adaugă un catren, subliniind durata nesfârșită a osândei celor doi.
În concluzie, fabula „Nebunia și amorul” ilustrează imposibilitatea separării iubirii de procesul pierderii rațiunii, fiind diferită de celelalte subiecte tratate de poet în opera sa fabulistică.