„Monastirea Putna” este un poem istoric scris de Dimitrie Bolintineanu, un scriitor important al literaturii române. Bolintineanu a fost un participant activ în Revoluția română de la 1848, alături de alți scriitori și oameni de cultură precum Vasile Alecsandri și Nicolae Iorga. Istoria a ocupat un loc semnificativ în creațiile sale, iar opera „Monastirea Putna” nu face excepție, fiind publicată în 1985 în volumul intitulat „Legende istorice”.
Poemul este structurat în patru strofe de lungimi inegale, care alcătuiesc trei secvențe poetice distincte. Prima strofă, formată din șase versuri, începe cu motivul visului, specific operelor romantice, prezentând gândul ce a apărut în visul domnitorului Vasile (posibil voievodul Vasile Lupu). În 1653, acesta a hotărât să reconstruiască mănăstirea Putna, devastată de armata lui Timuș Hmelnițki. Bolintineanu imaginează scenariul care a condus la această decizie.
Visul domnitorului îl determină să se răzgândească în privința reconstruirii mănăstirii. „Gândul cel rău” îi sugerează că Putna „S-a zidit pe aur de un domn avut” și îl îndeamnă să o dărâme pentru a găsi aurul îngropat dedesubtul zidurilor. Motivat de patima înavuțirii, Vasile ordonă dărâmarea mănăstirii.
Când soldații ajung la temelia construcției, un călugăr îl admonestează, marcând începutul celei de-a doua secvențe poetice. Călugărul îi adresează cuvinte înțelepte și pline de revoltă lui Vasile, arătându-i că nu are „fapte” de care să „lege” construcția vreunei mănăstiri. El subliniază că poveștile din spatele acestor construcții oferă valoarea, nu aurul peste care fuseseră ele construite.
În ultima secvență poetică, Vasile ignoră sfatul călugărului și ordonă dărâmarea mănăstirii. Descoperirea unui vechi mormânt gol îl confruntă cu realitatea că truda, sacrificiul și recunoștința constituie adevărata temelie a unei țări stabile și autonome. Vasile pierde domnia și moare în sărăcie, într-o concluzie amară.
Astfel, „Monastirea Putna” vorbește despre adevărata temelie a unei țări stabile și autonome, folosind mănăstirea Putna ca metaforă pentru Țara Moldovei. Poemul subliniază importanța trudei, sacrificiului și recunoștinței în apărarea ființei naționale, în contrast cu obsesia pentru aur și bogății. Este o lecție pe care mulți succesorii lui Ștefan cel Mare n-au învățat-o, iar călugărul spera s-o poată înțelege domnul Vasile. Din păcate, acesta așteaptă înfăptuirea justiției divine în loc să asculte vorbele înțelepte ale călugărului.