Publicat pentru prima dată în 1929, „Isabel și apele diavolului” este primul roman al celebrului scriitor Mircea Eliade. Acesta a fost prima sa operă publicată în volum, deși până atunci mai scrise încă două romane. Cartea este o scrisoare adresată lui Mihail, un prieten al personajului-narator, poreclit „doctorul”. În această carte, protagonistul se stabilește în India, unde își petrece timpul studiind cultura locală și încercând să-și înfrângă proprii demoni interiori.
De-a lungul cărții, personajul se confruntă cu trecutul său și încearcă să-și găsească locul în lumea nouă, schimbându-și complet viziunea asupra vieții. În încercarea de a se elibera de păcat, protagonistul se lasă pradă ispitei și încearcă să răspândească „păcatul” printre cei din jurul său. În același timp, cei patru copii ai familiei-gazdă cad pradă planului personajului-narator.
Într-o experiență de tip metafizic, protagonistul se vede căsătorit cu Isabel, fiica gazdelor sale, și trăind o viață simplă de agricultor. Cu toate acestea, realitatea este diferită, iar mama Isabelei își dorește ca fiica ei să se căsătorească cu protagonistul. Acesta ajunge să se întoarcă la Isabel, alegând o viață liniștită de familie în locul experiențelor bizare din trecut.
În final, romanul explorează lupta interioară a protagonistului și schimbarea sa de paradigmă. Mircea Eliade ilustrează în această operă tensiunea sa între magic și mistic, voință și har, autorealizare și pierdere de sine în Dumnezeu. „Isabel și apele diavolului” reprezintă o parte din experiența autorului, care a trăit în India și continuă să reflecte tensiunea spirituală a lui Eliade.