Iona este o piesă de teatru cu un singur personaj scrisă de Marin Sorescu și publicată pentru prima oară în anul 1968.
Iona rezumat pe scurt
Piesa de teatru „Iona” a lui Marin Sorescu explorează, prin structura sa divizată în patru tablouri, traseul spiritual și existential al personajului principal, Iona, prins într-o situație absurdă și simbolică: înghițit de un pește uriaș.
Primul tablou îl găsește pe Iona în gura peștelui, luptându-se cu iluzia prinderii unui pește mare, semnificând neputința umană de a realiza măreții. Această scenă stabilește tonul introspectiv și absurd al piesei.
În al doilea tablou, Iona se află în burta peștelui și este cufundat în întrebări existențiale și contemplări despre moarte, singurătate și sensul vieții, marcând o căutare spirituală profundă.
Al treilea tablou îl mută pe Iona în burta unui al doilea pește, amplificând simbolismul absurdului și al căutării fără speranță a sensului. Interacțiunea cu alte personaje, precum doi pescari surdo-muți, subliniază imposibilitatea comunicării și izolarea profundă a lui Iona.
În ultimul tablou, Iona, acum bătrân, continuă să caute evadarea din ciclul sufocant al burților de pește, ajungând la un act final de disperare și posibilă revelație prin sinucidere, sugerând că răspunsurile la întrebările sale existențiale ar putea fi găsite în interior.
„Iona” este o meditație asupra condiției umane, prezentând lupta eternă a omului cu destinul, singurătatea, și căutarea sensului într-o lume absurdă. Personajul Iona devine astfel un simbol al întregii umanități, reflectând temerile, incertitudinile și speranțele noastre cele mai profunde.
Citește și: Iona comentariu
Iona rezumat pe tablouri
Primul tablou
În deschiderea piesei, suntem introduși într-o scenă neobișnuită: Iona se află în gura unui chit uriaș, fără nicio explicație prealabilă despre cum a ajuns acolo.
Preocuparea lui principală pare să fie capturarea „peștelui cel mare”, o încercare care îl definește ca pe un pescar ghinionist.
În loc să prindă pește în marea liberă, Iona se mulțumește să pescuiască dintr-un acvariu portabil, simbolizând astfel neputința umană de a atinge măreția.
Situația absurdă atinge un punct culminant când gura peștelui se închide, înglobându-l complet pe Iona. Acest moment subliniază captivitatea sa simbolică și lupta zadarnică de a evada dintr-un spațiu închis și limitat.
Al doilea tablou
Trecând în burta peștelui, Iona este confruntat cu singurătatea și începe să se întrebe despre sensul vieții și inevitabilitatea morții, marcând o schimbare de la preocupările sale inițiale.
Monologul său este punctat de întrebări existențiale profunde, precum „De ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții?”, reflectând temele universale ale mortalității și căutării sensului.
Gândurile sale îl conduc spre contemplarea sinuciderii ca o posibilă evadare, sugerând o disperare profundă.
Cu toate acestea, spre sfârșitul tabloului, Iona își exprimă dorința de a-și găsi un refugiu spiritual în interiorul acestei închisori, „un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”, evidențiind o căutare de pace interioară în ciuda circumstanțelor exterioare opresive.
Al treilea tablou
Al treilea tablou adâncește explorarea temei izolării și disperării, plasându-l pe Iona într-o situație și mai stranie: în burta celui de-al doilea pește, care a înghițit primul pește.
Aici, Iona descoperă o „mică moară de vânt”, un element care îl leagă simbolic de Don Quijote, în sensul luptei inutile împotriva realității iluzorii. Apariția a doi pescari, aparent incapabili să comunice, subliniază și mai mult izolarea lui Iona și imposibilitatea de a-și împărtăși suferința.
Neputința lui Iona de a comunica cu mama sa, ilustrată prin dorința imposibil de îndeplinit de a-i trimite o scrisoare, și rugăciunea disperată „Mai naște-mă o dată!” intensifică sentimentul de singurătate profundă și dorința de reîncepere sau eliberare.
Al patrulea tablou
Ultimul tablou al piesei îl prezintă pe Iona ajuns la capătul răbdării și al puterilor, în gura „ultimului pește spintecat”. În această scenă, Iona este descris în stadiul său final de viață, cu „barba lungă și ascuțită”, simbolizând lupta sa îndelungată și zadarnică de a evada din închisorile existențiale în care s-a aflat.
Reîntâlnirea cu cei doi pescari surdo-muți îi reamintește de imposibilitatea de a depăși limitele lumii sale restrânse, un orizont format din „o succesiune de burți de pește”.
Decizia de a-și spinteca propria burtă, un gest final de disperare și sinucidere, este prezentată ca unica ieșire din această lume sufocantă.
Cu toate acestea, replica „Răzbim noi cumva la lumină” sugerează o scânteie de speranță sau posibilitatea salvării prin introspecție și autocunoaștere.
Citește și: Iona eseu