„Inimi cicatrizate” este un roman scris de Max Blecher, un autor care face parte din mișcarea literară suprarealistă românească. A fost publicat pentru prima dată în anul 1937 și este un roman de dimensiuni relativ reduse, adesea împărțind un singur volum cu un alt titlu cunoscut al autorului, „Întâmplări din irealitatea imediată” (romanul său de debut).
Acțiunea romanului este relatată la persoana a treia, ceea ce creează iluzia obiectivității într-o lucrare vădit subiectivă. Protagonistul, Emanuel, este un alter-ego al autorului și a trăit cu boala tuberculozei spinale, care i-a curmat viața la doar douăzeci și opt de ani.
Emanuel este student la Paris și este tratat la sanatoriul din Berck-sur-Mer (Franța), unde acceptă internarea rapid. Atmosfera este foarte apăsătoare, iar naratorul acoperă fiecare etapă a acestei experiențe dureroase, începând cu momentul diagnosticării și încheind cu retragerea definitivă în sine a personajului.
Odată cu internarea lui Emanuel, viața sa se schimbă complet. Acest proces este surprins foarte bine în roman, în care Emanuel simte că o parte din viața sa a dispărut și a fost înlocuită de o amărăciune dureroasă care l-a însoțit până la finalul vieții sale.
Romanul relatează experiența lui Emanuel în sanatoriu, întrucât acesta nu urma să mai iasă vreodată de acolo cu adevărat. Se împrietenește cu alți pacienți și trăiește experiențe unice în acest spațiu izolat de lume.
În ciuda condiției sale dificile, Emanuel are o relație cu Solange, o fostă pacientă a sanatoriului. Această relație dezvăluie adevărata stare a personajului, iar emoția și entuziasmul inițiale se transformă într-un aparent dezgust față de lumea din jurul său.
În concluzie, „Inimi cicatrizate” este o capodoperă a literaturii române, inspirată din suferința puternică și constantă a autorului. Cartea a fost apreciată de critici și de alți scriitori, care au recunoscut complexitatea și profunzimea ei.