Publicată în 1966, „În absența stăpânilor” este al doilea roman scris de Nicolae Breban, un scriitor, eseist și dramaturg român contemporan. Această lucrare se distinge prin modul său riguros și analitic de a construi personajele, disecându-le psihologia asemenea unui organism viu. Breban este preocupat de complexitatea naturii umane, de imprevizibilitatea și surprizele pe care le aduce cu sine atunci când scrie un roman.
Romanul este împărțit în trei capitole: „Bătrâni”, „Copii” și „Femei”. Autorul redefinește paradigma vârstei, omitând bărbații, considerați „stăpânii”. Prima parte a cărții este dominată de eseul moral, în care Breban atrage atenția asupra răutății ca lege existențială într-o lume de oameni supuși banalităților cotidiene. Bătrânețea, sau „boala de moarte”, este elementul definitoriu al personajelor din această parte a cărții, care trec printr-o intensă degradare fizică și psihologică, suferind transformări surprinzătoare.
Capitolul „Copii” se concentrează pe analiza psihologiei infantile profunde, avându-l ca protagonist pe Herbert, un copil neobișnuit. Pentru el, stările abisale precum plictiseala, frica de apă sau un sentiment erotic latent domină universul său emoțional.
Ultimul capitol, dedicat femeilor, se axează pe E.B., o adolescentă dominată de curiozitate și tensionată de relațiile familiale. Ea se îndrăgostește de R.V., dar ulterior se mărită cu Subu, pe care îl părăsește mai târziu pentru a se căsători cu un bărbat numit Catargi. E.B. se sinucide în cele din urmă.
„În absența stăpânilor” este un roman impresionant, remarcabil prin analiza psihologică detaliată realizată în profunzime. Breban explorează o realitate morală particulară, iar personajele trăiesc într-un fel de marxism existențial, unde drama colectivă nu o exclude pe cea individuală.