Era o dată într-o toamnă aurie, când pomii din livezi se încărcau cu roade, iar frunzele cădeau în dansul vântului. Timpul părea că se oprește în loc, iar trecutul era adânc înrădăcinat în amintiri. În acea perioadă, când oamenii pășeau cu grijă pe pământul încălzit de soare, un grup de călători își găsise odihna la Hanul Ancuței. Acest han, înzestrat cu ziduri groase și porți bine închise, părea ca o fortăreață în mijlocul naturii.
Printre acești călători, se evidenția un bărbat înalt și bătrân, cu ochi vioi și o mustață îngrijită. Era comisul Ioniță de la Drăgănești, un om impunător, mândru de calul său, un animal de o frumusețe rară. Cu toate acestea, un alt călător, bătrânul Moș Leonte, nu era convins de sângele nobil al calului și a provocat-o pe Ioniță să povestească despre el.
Comisul, cu o expresie misterioasă pe chip, a acceptat provocarea și și-a început povestea. A povestit că în tinerețe, într-o vizită anterioară la Hanul Ancuței, s-a întâlnit cu un boier scund, cu barbă rotundă și un lănțișor subțire de aur la gât. Acest boier i-a oferit o oală de vin și i-a urat sănătate, o întâmpinare obișnuită în acea perioadă.
În timpul discuției, comisul a împărtășit boierului problema legată de o bucată de pământ moștenită de la tatăl său, preotul Iona. Pământul îi fusese nedreptățit și Ioniță s-a hotărât să meargă la domnitor pentru a-și cere drepturile. Boierul a fost intrigat de curajul său și l-a întrebat ce se va întâmpla dacă domnitorul nu-i va face dreptate.
Cu un zâmbet în colțul gurii, comisul a răspuns că în acea situație își va săruta iapa, nu departe de coadă, pentru a demonstra nedreptatea pe care a suferit-o. Boierul l-a privit uimit și a continuat să-l asculte cu atenție.
Ajuns la Curtea Domnească, comisul s-a prezentat modest în fața domnitorului și a căzut în genunchi, cerând dreptate. Vodă l-a îndemnat să se ridice, iar comisul și-a dat seama că acesta era boierul pe care-l întâlnise la Hanul Ancuței. Cu o umilință sinceră, Ioniță a pupat poala hainei domnitorului, recunoscându-i înțelepciunea.
Domnitorul i-a cerut să-i arate documentele care susțineau dreptul său, iar comisul, cu încredere în actele sale, i le-a prezentat. Vodă a constatat că nu exista nicio minciună în ceea ce spunea comisul și a luat hotărârea de a-i face dreptate.
Cu recunoștință în inimă, comisul Ioniță a căzut din nou în genunchi, iar domnitorul i-a răspuns gestului său, îndemnându-l să se ridice. Apoi, cu o voce caldă și plină de înțelepciune, l-a întrebat pe Ioniță care ar fi fost consecințele nerezolvării acestei probleme.
Comisul a afirmat cu hotărâre că nu și-ar fi retras cuvântul și că, în fața nedreptății, „Iapa-i peste drum!”. Aceste cuvinte au impresionat pe toți cei prezenți, iar domnitorul a dat ordin ca un slujbaș să-l însoțească pe comisul Ioniță și să se asigure că hotărârea este pusă în aplicare.
Astfel, comisul Ioniță a încheiat povestea, subliniind nobila origine a calului său și demonstrând astfel că sângele nobil curgea și prin venele acestuia. A promis că va împărtăși și alte povești din tinerețea sa în viitor, povești care să trezească curiozitatea și să aducă lumină în sufletele celor ce le ascultă.
Astfel, în liniștea Hanului Ancuței, sub lumina călduroasă a toamnei, povestea comisului Ioniță a rămas în amintirea călătorilor, ca un exemplu de curaj și dreptate. Și Hanul Ancuței, cu poveștile sale încărcate de trecut, a continuat să adăpostească înțelepciunea și poveștile celor ce i-au trecut pragul.