Poezia „Zamolxe” a fost publicată pentru prima dată în „Glasul Bucovinei” pe 27 aprilie 1919 și ulterior a fost inclusă în volumul de debut al lui Lucian Blaga, intitulat „Poemele luminii”. Această poezie este o meditație asupra zeului suprem al dacilor, Zamolxe, care este prezentat ca un muribund, simbolizând dispariția poporului dac.
Titlul poeziei, „Zamolxe”, se referă la zeul considerat divinitatea supremă a dacilor. El a fost un mare înțelept, profet și zeu, care a introdus ideea nemuririi sufletului în Dacia. Poemul constă în optsprezece versuri de lungimi variate, fără a fi împărțite în strofe. Sentimentele profunde ale eului liric față de spiritualitatea dacică sunt exprimate prin imagini artistice și figuri de stil. În poezie, Zamolxe este prezentat ca un profet rănit care își așteaptă moartea, iar epitetul „rar” sugerează scurgerea lentă a timpului înainte de moartea sa.
Personificarea destinului indică atât resemnarea profetului cu ideea propriului sfârșit, cât și statutul superior al acestuia, întrucât i se poate adresa propriului destin ca și când natura lor ar fi fost una și aceeași. În poezie, Zamolxe se revoltă împotriva morții, respingând ideea de moarte și afirmând credința în nemurirea sufletului. Aceasta ilustrează pasiunea autorului pentru studiul istoriei dacilor și a figuri lui Zamolxe. Prin intermediul imaginilor artistice și al figurilor de stil, Lucian Blaga pătrunde în profunzimile spiritului și al mentalității dacilor, oprindu-se asupra esenței credinței acestora: nemurirea sufletului.