Povestea basmului „Fata în grădina de aur” începe cu un împărat care avea o fiică atât de frumoasă încât doar vederea ei putea vindeca bolnavii. Observând frumusețea fiicei sale, împăratul decide că ar fi păcat să o dea de nevastă unui simplu om, așa că îi dăruiește un palat și o grădină mult mai frumoase decât oricare altele și o trimite să locuiască acolo. Acest palat și grădină au fost construite în Valea Galbenă și făurite din aur, cu flori de pietre prețioase. Fata s-a mutat acolo împreună cu slujitoarele ei, dar îi era interzis să deschidă vreo fereastră și la intrarea în tărâmul ei era pus de strajă un balaur.
Întâmplarea face ca un fecior de împărat să audă despre frumusețea nemaivăzută a fetei din grădina de aur. Chiar dacă tatăl său îi prezintă alte fete frumoase, tânărul insistă că preferă să moară decât să renunțe la fata pe care o alesese. Așa că împăratul îi pune la dispoziție tot ce-i este necesar, iar feciorul pornește către Valea Galbenă. Realizând că nu cunoștea drumul, el o vizitează pe Sfânta Miercuri, care-i spune să renunțe la toate cele cu care venise echipat și-i oferă în schimb un armăsar ce cunoaște drumul către Valea Galbenă. Singura atenționare pe care Sfânta Miercuri i-o dă tânărului este aceea de a nu descăleca în Valea Amintirii, care se afla în drumul spre destinația finală.
Pe drum, el ajunge într-un loc care-i amintește atât de mult de casă încât descalecă, auzind frunzele vorbindu-i despre boala gravă a tatălui său. Feciorul se sperie și fuge înapoi către casă, unde realizează că totul era în ordine și căzuse în capcana despre care fusese avertizat. Face o nouă încercare, trecând mai întâi pe la Sfânta Vineri, care-i oferă o floare și-l sfătuiește să arunce floarea în palat dacă vede o fereastră deschisă, dar să se ferească de Valea Desnădejdii. Tânărul descalecă din nou în Valea Deznădejdii și ajunge să se întoarcă acasă, realizând că devenise și acum victimă a capcanelor drumului anevoios. Decis să facă o a treia încercare, trece mai întâi pe la Sfânta Duminică, care îi dăruiește o pasăre și-i spune să o elibereze dacă vede fata cea frumoasă varsând o lacrimă.
De această dată, tânărul trece cu bine de încercările precedente și înfruntă balaurul cel fioros. Viteaz, reușește să-l înfrângă în luptă. Între timp, fata trăiește în palatul de aur, dar tristețea de a nu putea ieși în grădină o copleșește, așa că slujitoarele îi deschid o fereastră. Pe această fereastră, zmeul o zărește și se îndrăgostește de ea, transformându-se în vânt și seducând-o. Dar fata îi explică că strălucirea lui ar putea s-o ardă, așa că îi cere să devină om. Zmeul face sacrificiul și promite să urce la „Scaunul Domnului” pentru a renunța la puterea și nemurirea sa în schimbul dragostei fetei.
În același timp, feciorul de împărat ajunge la fata din grădina de aur și îi povestește prin câte a trecut până să ajungă la ea. Uitând de zmeu, fata se îndrăgostește de tânărul fecior, care o cere de nevastă și o invită să trăiască în împărăția tatălui său. Cei doi reușesc să fugă cu ajutorul păsării primite în dar de la Sfânta Duminică. Împăratul, mânios că fiica sa a fugit, încearcă să-i urmărească, dar cei doi îndrăgostiți scapă cu ajutorul armăsarului.
În tot acest timp, zmeul urcă la Scaunul Domnului, cerându-i să-l elibereze de propria natură, dar este refuzat. El îi arată pe fata și feciorul de împărat, fericiți împreună. Zmeul încearcă să-i oprească, dar, în final, o ucide pe fată și îl lasă pe tânăr în viață, pentru a-i cunoaște durerea despărțirii de persoana iubită. Întorcându-se acasă, tânărul moare de tristețe.
În concluzie, „Fata din grădina de aur” este un basm popular care reflectă imposibilitatea concretizării unei povești de dragoste între două ființe ce aparțin unor lumi diferite. Eminescu a făcut mici modificări când a versificat basmul, ajungând la două variante finale. În prima varianta, fata de împărat și Florin sunt blestemați să nu moară simultan pentru a cunoaște durerea despărțirii. În cea de-a doua variantă, povestea inițială devine o meditație filosofică, concretizată în poemul „Luceafărul”.