„Cuiul” este un poem epic în versuri scris de Tudor Arghezi și a fost publicat în volumul „Stihuri pestrițe” în 1957. Poezia are o tonalitate jucăușă, asemănătoare anecdotelor sau fabulelor, fiind destinată atât adulților, cât și copiilor.
Poezia începe prin a descrie o vreme trecută, în care casele erau construite din lemn și nu aveau cuie pentru a le menține în poziție. Oamenii depuneau eforturi repetate pentru a repara daunele cauzate de vânt, iar munca lor părea a fi în zadar.
Totul se schimbă odată cu apariția unui băiat ingenios care inventează cuiul. Oamenii sunt curioși și sceptici în privința acestei invenții, dar băiatul le demonstrează utilitatea cuiului prin fixarea obiectelor în mod neașteptat.
Cu toate acestea, odată ce oamenii se obișnuiesc cu invenția, ei își pierd recunoștința și entuziasmul inițial.
Unul dintre ei chiar pretinde că ar fi putut inventa un cui mai bun, dacă ar fi avut ideea înaintea băiatului. Această atitudine reflectă tendința umană de a subestima meritele altora și de a se lăuda cu propriile capacități.
În concluzie, „Cuiul” ilustrează un comportament uman tipic, în care cei care aduc inovații sunt adesea subestimați și luați drept garantate. Meritul nu constă doar în munca depusă, ci și în a fi primul care a avut o idee inovatoare.