„Căldură mare” este o schiță scrisă de I. L. Caragiale, un maestru al literaturii române, cunoscut pentru abilitatea sa de a ilustra defectele societății în scrierile sale. Această operă a fost scrisă în 1899 și publicată ulterior în volumul „Momente” din 1901. Înainte de apariția în volum, schița a fost publicată în revista „Moftul român”.
Acțiunea este prezentată de un narator obiectiv, iar personajul principal este un domn anonim. Într-o zi fierbinte de vară, el ia o trăsură care îl duce pe strada Pacienței, la numărul 11 bis. Aici, el se confruntă cu dificultăți de comunicare cu „feciorul”, un servitor al casei. În urma unui dialog comic și plin de erori de limbaj, protagonistul descoperă că stăpânul casei nu a plecat din oraș, așa cum credea inițial.
În încercarea de a transmite un mesaj criptic stăpânului casei, protagonistul se identifică doar prin pronumele personal „eu”, iar confuzia atinge cote maxime. Mai târziu, el realizează că s-a adresat la adresa greșită și pleacă să-și continue căutările, dar se rătăcește din nou din cauza căldurii și a confuziei. În final, autorul ne arată cum comunicarea defectuoasă poate duce la situații comice și neînțelegeri, reflectând astfel realitatea vieții de zi cu zi.
Astfel, „Căldură mare” este o operă plină de umor, în care Caragiale folosește comicul de limbaj pentru a evidenția dificultățile de comunicare dintre oameni. Cu un narator obiectiv și un protagonist confuz, această schiță oferă o oglindă hilară a problemelor de comunicare interumană.