Povestirea „Bunicul” scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea, este un omagiu adus bunicului autorului și este însoțită de povestirea „Bunica”, cele două zugrăvind portretele lui Tudor și Mușa Albu. Autorul păstrează amintirea bunicilor în suflet și exprimă dragostea sa pentru țăranii români, prezentând modele morale în cele două povestiri.
Povestirea începe prin stabilirea acțiunii în timp și spațiu, descriind momentul primăverii când bunicul stă pe prispă și se bucură de liniștea și frumusețea naturii. Descrierea fizică a bunicului îl prezintă ca pe un om înțelept, cu ochi blânzi și o puritate sufletească evidentă.
Apariția nepoților aduce bucurie în viața bunicului, el fiind o sursă nesecată de informații pentru aceștia. Bunicul are răbdare și blândețe în a răspunde întrebărilor copiilor, stimulându-le imaginația și participând la discuțiile specifice vârstei lor.
Când mama copiilor intră în scenă, bunicul se amuză și împrumută cuvintele lui Iisus Hristos pentru a-și exprima dragostea pentru nepoți. Acest moment amuzant aduce în evidență latura umană a bunicului, dar și comportamentul său asemănător celui al unui sfânt.
Chiar și atunci când nepoții îl chinuie cu jocurile lor, bunicul rămâne blând și iubitor, înțelegând că gesturile lor sunt expresia dorinței de a fi cât mai aproape de el. Dragostea sa pentru nepoți este mai puternică decât orice alt posibil impediment.
În concluzie, povestirea „Bunicul” surprinde frumusețea copilăriei, dar și bunătatea și blândețea bunicului, prezentându-l ca un adevărat model moral. Imaginea bunicului, așa cum este zugrăvită de autor, a impresionat atât copiii, cât și adulții, rămânând un simbol al iubirii și candoarei.