„Principele” este o lucrare istorică scrisă de Eugen Barbu între 1962 și 1965 și publicată în 1969. Romanul prezintă viața în perioada fanariotă, la curtea domnească, în Țările Române. În această perioadă, corupția era dominantă, iar aparențele primeau prioritate în detrimentul esenței, fapt care ducea la ascunderea multor probleme sociale sub aspectul luxos al domeniilor păturilor înalte ale societății.
Asemenea romanului „Groapa”, „Principele” este o succesiune de episoade care, datorită bunei închegări, dobândește o structură romanescă. În debutul operei, lipsa datelor istorice creează o impresie atemporală de basm, dar multitudinea de detalii veridice, cum ar fi casele, străzile, obiceiurile vestimentare și modul de organizare a curții domnești, dezvăluie faptul că este vorba despre regimul fanariot în Țara Românească.
Protagonistul, numit „Principele”, este un fanariot melancolic, un om citit, dar extrem de nemilos. El reprezintă puterea brută și intră în contact cu alte două personaje importante: Ottaviano și Ioan Valahul. Ottaviano este un personaj mistic, cunoscător al tainelor alchimiei și al științelor ermetice, în timp ce Ioan Valahul este astrolog și reprezintă înțelepciunea telurică.
Ottaviano devine consilierul principal al Principelui și încearcă să-l transforme într-un dictator absolut. El îi recomandă Principelui să folosească frica drept lege a guvernării și să utilizeze forța drept instrument coercitiv. Finalul romanului surprinde o decădere dramatică a Principelui, care își dă seama că nu deține puterea absolută și că influența lui nu înseamnă nimic în comparație cu vastitatea lumii întregi.
În concluzie, „Principele” este o lucrare excelentă cu valoare literară și istorică, oferind o frescă socială a epocii fanariote în Țările Române. Autorul introduce elemente inovatoare atât la nivel descriptiv, cât și în dialoguri, urmărind rolul manifestărilor puterii în sfera socială și politică, precum și în relațiile interumane.