„Povestea vorbii” este o carte scrisă de Anton Pann, unul dintre pionierii culturii muzicale și literare românești din secolul al XIX-lea. Numele său real este Antonie Pantoleon-Petroveanu, iar una dintre cele mai importante moșteniri pe care le-a lăsat poporului român este muzica imnului național. Volumul a fost publicat pentru prima dată în anul 1847.
Cartea prezintă povestea unui crai care se confruntă cu complexe legate de nasul său mare. Chiar dacă oamenii din jurul său îl asigură că arată bine, el știe că nu spun adevărul din teama de a fi sinceri cu superiorul lor. În același oraș locuiește și o femeie cocoșată, care a fost convinsă de lingăi că este cea mai frumoasă femeie din lume. Această percepție distorsionată o face să devină arogantă și să se creadă o zână.
Într-o zi, femeia vizitează craiul și, pentru că acesta nu îi răspunde așa cum își dorea ea, îl jignește referindu-se la dimensiunea nasului său. Craiul încearcă să ignore aceste remarci, dar femeia repetă cuvintele răutăcioase de mai multe ori. În cele din urmă, craiul îi atrage atenția asupra cocoșei de pe spatele ei, arătându-i că nu este în poziția de a critica aspectul fizic al altora.
Această poveste reflectă ideea că a-i critica pe alții pentru defectele lor nu ne va face pe noi să pară mai bine. Este dificil să ne confruntăm cu propriile noastre imperfecțiuni, dar suntem adesea rapizi în a remarca defectele altora. Această lecție de viață este similară cu zicala „a vedea paiul din ochii altora fără a observa bârna din ochii noștri”.
Anton Pann este apreciat pentru înțelepciunea și umorul său, fiind considerat un precursor al lui Ion Luca Caragiale în satirizarea moravurilor societății.