Titlul nuvelei este „În curte la Dionis” și a fost scrisă de Mircea Eliade, un renumit istoric și antropolog, dar și un talentat prozator. Publicată pentru prima dată în 1977, această nuvelă este o ilustrare a mitului orfic, un subiect care l-a preocupat pe Eliade pentru o lungă perioadă de timp. Ea face parte dintr-un ciclu de proze alături de alte lucrări precum „Pe strada Mântuleasa”, „Uniforme de general” și „Incognito la Buchenwald”.
Acțiunea nuvelei se desfășoară pe două planuri narative, primul fiind o conversație între Hrisanti și Cladova, care servesc drept martori pentru a urmări destinul unei cântărețe numită Leana. Aceasta, însă, nu este numele ei real, ci o identitate pe care o folosește pentru a-și ascunde adevărata persoană. Leana cântă romanțe vechi în cârciumile din zona Popa Soare – Mântuleasa, în București, dar viața ei este marcată de un blestem care o împiedică să-și dezvolte talentul muzical, condamnând-o să lucreze în locuri care nu îi fac cinste.
Personajul Leana susține că își caută iubitul, pe Adrian, deși nu l-a cunoscut niciodată. Adrian este poetul care a scris versurile pe care Leana le-a transformat în melodii. Acestea au o putere extraordinară de a fermeca ascultătorii, sugestiv pentru o misiune pe care Leana este trimisă să o îndeplinească. Cel care o trimite pe această cale este chiar Adrian, care, trăind în al doilea plan narativ, are o experiență ciudată. Acest bărbat este sunat de către o persoană care-i promite să-i dezvăluie un secret atât de important încât privește întreaga omenire. Pentru a se întâlni cu această persoană misterioasă, Adrian ajunge în fața unui hotel.
Trecerea dintr-un plan existențial în altul este marcată de ascensor. Astfel, călătoria cu ascensorul anunță începutul unei experiențe inițiatice și reprezintă echivalentul unei pătrunderi mitologice în labirint. Adrian este urcat până la etajul douăzeci și unu, în ciuda faptului că hotelul în care trebuia să-l întâlnească pe autorul apelului telefonic avea doar cinci etaje. Spațiul intermediar, hotelul, sugerează fragilitatea și tragedia condiției umane, o condiție nesigură și neprotejată.
Rătăcind pe holurile clădirii, Adrian află despre un pictor uimit de revelația cum că, aflându-ne în ascensor, urcușul și coborâșul ne par identice ca experiențe, așa cum viața și moartea există una în prelungirea celeilalte și sunt realități prestabilite în traseul nostru existențial. Investigând misterul pictorului, Adrian descoperă sensul adevărat al rătăcirii prin labirint. Pictorul descoperă taina raportului de continuitate stabilit între direcția ascendentă și cea descendentă, hotărând să nu mai părăsească hotelul, semn al atingerii nemuririi și sacralității. În viziunea lui Eliade, pictorul, ca artist, are acces la această șansă prin puterea divină a creației.
Un alt element important al acestei opere este amnezia, care reprezintă o condiție a miracolului și anunță călătoria inițiatică. În traseul său, Adrian înțelege semnele transmise de personajele pe care le întâlnește și, în final, are parte de bucuria momentului revelator: reîntâlnirea cu Leana, care se eliberează astfel de povara rătăcirii prin lume, în scopul transmiterii mesajelor bărbatului. Cei doi împărtășesc destinul cuplului etern, grație descoperirii porții evadării din timp și a sensului destinelor proprii. Astfel, statutul lor în lume este, de acum, unul privilegiat. Amintind de Orfeu, a cărui liră avea puterea îmblânzirii fiarelor sălbatice, Adrian are rolul de a „deschide către spirit” lumea înconjurătoare prin împărtășirea rodului creației sale: poezia.
În concluzie, nuvela „În curte la Dionis” de Mircea Eliade este o lucrare semnificativă în cadrul prozei scurte a autorului, datorită noilor valențe dobândite de către cuplul simbolic Orfeu-Euridice. În loc ca Orfeu să coboare în infern pentru a-și salva iubita, ea (întruchipată de Leana) este cea care pleacă în căutarea partenerului său, eliberându-l apoi dintr-un infern simbolic, reprezentat de pierderea sinelui.