„Calea șarpelui”, scrisă de Gellu Naum și publicată pentru prima dată în 2002, este un volum care conține un lung poem cu teme filosofice și ezoterice. Opera a fost concepută în 1948 și publicată postum, cuprinzând noțiuni de inițiere spirituală și poetică, amintind de operele unor autori precum Khalil Gibran, Carl G. Jung sau scrierile Vedice. Cartea conține atât text, cât și desene, având o mare valoare simbolică.
Volumul este structurat în versete și este conceput ca un tratat poetic și filosofic de natură personală. Deoarece nu este un text narativ, „Calea șarpelui” nu poate fi rezumat în mod tradițional. Cu toate acestea, conținutul operei este suficient de complex pentru a fi sintetizat într-un eseu.
Poemul lui Naum abordează o varietate de teme, inclusiv perspectivele sale asupra lumii, existenței umane și a spiritului uman, precum și povești despre apariția omului, definiția vieții și a morții și alte fenomene misterioase, cum ar fi dragostea și miracolul. Tema nemuririi și a libertății sunt, de asemenea, prezentate în opera sa, asociate cu un proces constant de metamorfoză și transformare.
Gellu Naum a comparat etapele evoluției umane cu fazele de năpârlire ale șarpelui, susținând că schimbarea constantă este esențială pentru evoluția spirituală a ființei umane. El a subliniat, de asemenea, importanța iubirii în acest proces, afirmând că aceasta reprezintă cheia ascensiunii noastre.
În concluzie, „Calea șarpelui” este o operă cu teme spirituale care surprinde procesul de autoinițiere a autorului, Gellu Naum, în obținerea transformării necesare evoluției sale la nivel creativ și spiritual. Considerat unul dintre marii suprarealiști ai Europei, Naum a făcut parte din grupul suprarealist român, impresionând întregul continent și atrăgând atenția lui André Breton, care a declarat că „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București”.