În umbra apusului, printre ecourile tăcute ale unui trecut încărcat de glorie, ne găsim în fața unui tablou vieții domnitorului Ștefan cel Mare, o poveste înfășurată în straturi de istorie și emoție umană.
Scena se deschide într-o Moldovă aflată la răscruce, unde Ștefan, urmașul Mușatinilor, se confruntă cu greutățile unei domnii îndelungate, simbolizate prin cele 47 de ani de dragoste neclintită față de țară.
Acest domn neînfricat, adesea văzut ca un erou neclintit, este în realitate un om cu trăiri intense, un suflet zdrobit de durere și conflicte interioare.
Se remarcă aici o dualitate fascinantă între Ștefan, slujitorul neobosit al Moldovei, și Ștefan, omul, fiul lui Bogdan, nepotul lui Alexandru cel Bun.
Pe măsură ce soarele apune peste ținuturile Moldovei, începe și căderea cortinei peste viața lui Ștefan.
Se simte chemarea odihnei veșnice, dar nu înainte de a-și asigura moștenirea și protecția țării. Într-o ultimă luptă cu leșii, Ștefan demonstrează încă o dată măiestria sa strategică, învingându-i, dar plătind un preț greu pentru această victorie.
În culisele puterii, un complot se țese împotriva lui. Oana, fiica Răreșoaiei, îi dezvăluie complotul dintre paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan și jitnicerul Stavăr pentru a-l numi domn pe Ștefaniță, celălalt fiu al lui Ștefan. Acest plan ar fi lăsat țara în mâinile boierilor, nu ale unui conducător adevărat.
Ștefan, cu o înțelepciune și o demnitate care i-au definit domnia, convocă sfatul țării, unde le predă o lecție de umilință celor care l-au ridicat în slăvi. Discursul său devine un testament pentru Moldova, un manifest al datoriei și onoarei, unde își exprimă dragostea și devotamentul față de țară.
Conflictul se intensifică în actul al III-lea, culminând cu forțarea paharnicului Ulea să asiste la înscăunarea lui Bogdan.
Ștefan, chiar și în pragul morții, demonstrează forța și voința de fier care l-au caracterizat întreaga viață.
În actul al IV-lea, Ștefan, acum slăbit și rănit, își impune ultima voință, care este și voința Moldovei.
Cu un efort suprem, el trece prin sabie pe trădătorul Ulea, actul său final fiind unul de justiție și sacrificiu. Cu sângele boierului încă pe sabie, Ștefan se prăbușește, lăsându-și sufletul să se odihnească în sânul țării pe care a iubit-o atât de mult.
Astfel, „Apus de Soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea nu este doar o piesă de teatru, ci o odă adusă valorilor de nezdruncinat ale datoriei, sacrificiului, onoarei și dragostei de țară, toate întruchipate în figura măreață a lui Ștefan cel Mare.
Acesta nu este doar un lider, ci un simbol al Moldovei însăși, un erou al cărui spirit rămâne veșnic viu în inimile și istoria poporului său.